Pic
shadow
Moscheea Sultanahmet
Moscheea Albastră din Istanbul sau Moscheea imperială Sultanahmet (turcă: Sultanahmet Camii) este cea mai mare moschee din Istanbul şi moscheea naţională a Turciei
. Moscheea Albastră din Istanbul a fost construită între anii 1609 şi 1616, în timpul domniei sultanului Ahmed I, de către arhitectul Mehmet Ağa, format la şcoala arhitectului Sinan, cel mai renumit arhitect al Turciei.
Moscheea imperială Sultanahmet, cunoscută în toată lumea ca Moscheea Albastră din Istanbul, datorită celor aproximativ 21.000 de panouri interioare de faianţă în majoritate de culoare bleu, este impresionantă prin mărime. Astfel, clădirea are o capacitate de 10.000 de persoane, are 260 de ferestre, şi adăposteşte o scoală religioasă, un spital, un caravanserai şi o cantină gratuită.
Ridicată la începutul secolului al XVII-lea, Moscheea Albastră este considerată ultima mare clădire aparţinând ca stil arhitectural clasicismului otoman.

Moscheea Sfânta Sofia
Numele bisericii este Sfânta Înţelepciune şi mai este numit în versiune greacă bizantină Hagia Sophia. Considerată de unii autori drept cea de a opta minune a lumii antice târzii, Sfânta Sofia este oricum o glorie a geniului constructiv uman. Ea a reprezentat centrul vieţii religioase a Imperiului Roman de Răsărit, servind în această postură timp de 916 ani. După cucerirea turcă a servit drept moschee alţi 482 de ani, iar după anul 1935 a devenit muzeu la iniţiativa marelui reformator turc Mustafa Kemal Atatürk.
Sfânta Sofia (Sfânta Înţelepciune) a fost catedrala Patriarhiei de Constantinopol, apoi moschee, astăzi muzeu în Istanbul, Turcia.

Moscheea Suleymaniye
Suleymaniye Camii: Moscheea Suleymaniye, un loc aparte pentru credincioşii din Turcia, a fost proiectată şi construită de Mimar Sinan, cel mai important arhitect din Imperiul Otoman. Interiorul este surprinzător de simplu şi modest, dar arhitectural moscheea este un spectacol. De fapt, moscheea este o "kulliye", mai mult decât un lăcaş de cult, fiind un ansamblu ce include un spital, o şcoala teologică, o bucătărie, un caravanserai, baie publică şi mormintele Sultanului Suleyman Magnificul şi cel al soţiei sale, Roxelana.
O echipă de constructori de origine greacă şi armeana, au turnat fundaţiile şi au adus blocurile de calcar şi marmură din carierele aflate pe coasta din Marea Marmara. A fost terminate în anul 1557.

Moscheea Cuceritorului
Fatih, în traducere “Cuceritorul”, a fost numită după cucerirea otomană partea cea mai dens populată a Constantinopolului de odinioară, aflată în jumătatea dinspre vechile ziduri ale oraşului, adică dinspre apus. Este vorba de acel mare cartier în care au pătruns pentru prima dată trupele turceşti invadatoare, la 29 mai 1453.
Cel mai interesant şi atrăgător monument al actualului district Fatih este Moscheea Cuceritorului, sau Moscheea Fatih, în fapt un ansamblu de obiective istorice cu caracter religios otoman.
Complexul Moscheii Mahomed Cuceritorul (Sultan Fatih Mehmed Kűlliyesi) a fost amenajat între 1463-1470/71, pe locul strălucitei biserici bizantine Sfinţii Apostoli, cu care se aseamănă catedrala San Marco din Veneţia. În acea biserică, aşezată pe cea de a 4-a colină a capitalei, erau îngropaţi o parte dintre împăraţii bizantini. Mormintele lor au fost profanate şi devastate de nobilii creştini veniţi cu armata Cruciadei a IV-a, în 1204, iar mai târziu de dervişii mahomedani fanatici, care au intrat în oraş după 1453. O parte din materialele provenite din demolare, granit şi marmură, s-au folosit la noua construcţie. La origine complexul acoperea o suprafaţă aproape pătrată, cu latura de 325 metri.

Moscheea Ortakőy
Pe malul european al Bosforului, la nord de Palatul Çiragan, se înalţă cu graţie desăvârşită Moscheea Ortakőy. Ea este o perlă în peisajul Bosforului şi ocupă o poziţie superbă pe malul strâmtorii, în locul numit altă dată Kleidion, sau Cheile Bosforului. Pe deasupra ei este aruncat astăzi Podul Bosfor, primul pod care a unit cele două continente zburând peste ape.
Moscheea, cu numele oficial (Büyük Mecidiye Camii) a fost construită între anii 1853-1855 de către arhitectul de origine armeană, Nikogos Balyan, la dorinţa sultanului Abdülmecit I-ul (1839-1861). Construită în stil baroc, ea seamănă mult cu Moscheea Dolmabahçe, desenată de un alt membru al familiei de armeni Balyan, de Garabet, tatăl lui Nikogos. Cele două moschei sunt, de altfel absolut contemporane. Contemporan cu Charles Garnier, constructorul Operei din Paris, arhitectul Nikogos Balyan a studiat la Paris. De aceea se pot observa unele similitudini între moscheea să şi Opera pariziană. Dantelăria exterioară a faţadelor o deosebeşte de tot ce se poate vedea în moscheile din Istanbul. De la depărtare, mai ales de pe puntea unui vas de croazieră, această moschee apare ca o lebădă albă ce pluteşte pe apele strâmtorii.
Odinioară pe locul moscheei Ortaköy se afla un mescid construit de ginerele Vizirului Ibrahim Paşa în 1721. Mescidul a fost distrus pe timpul revoltei lui Patrona Halil. Moscheea a fost renovată după distrugerile suferite la cutremurul din 1894. În 1960 fundamentul ei a fost întărit, deoarece exista pericolul afundării. De altfel, de la distanţă acel fundament pare a se confunda cu linia valurilor. A mai fost renovată şi după un mare incendiu suferit în 1984 şi readusă la splendoarea de altă dată.
Moscheea are ferestre largi în cintru, menite parcă să atragă spre interior toată lumina şi reflexiile de pe Bosfor. Ca orice moschee de sultan are spaţii intime şi logie pentru sultan.
Edificiul are o singură cupolă decorată pe interior cu mozaic roz. Corpul central este însoţit de două minarete cu câte un singur balcon. Zidăria este executată din piatră albă. Mihrabul este executat din marmură şi decorat cu mozaic, în timp ce mimberul este executat din porfir acoperit cu marmură. Din ornamentaţia interioară fac parte şi deosebit de elegante caligrafii concepute de însuţi sultanul ctitor, care, de altfel, era un maestru al acestei arte orientale.

Moscheea Dolmabahçe
La domeniul imperial Dolmabahçe, aflat pe ţărmul european al Bosforului, la nord de cartierul Pera, se poate ajunge cu tramvaiul metrou, pornind din orice punct al Constantinopolului antic, pe unde trece traseul tramvaiului metrou. După ce traversează Podul Galata spre „Oraşul Nou”, tramvaiul se înscrie pe un bulevard ce copiază ţărmul Bosforului spre nord, în lungul bulevardului Meclisi Mebuşan.
Dincolo de staţia terminus a tramvaiului metrou, staţia Kabataş, după numai 3-400 de metri se ajunge la „domeniul “imperial Dolmabahçe, domeniu ce se întinde în lungul ţărmului european la Bosforului, pe direcţia nord şi se încheagă din trei edificii imperiale târzii: Moscheea, Turnul cu orologiu şi Palatul Dolmabahçe. Calea de acces spre acest domeniu străbate un mic parc, foarte îngrijit şi cu vegetaţie bogată.
Intrarea în parc este dominată Moscheea Dolmabahçe, construită, în 1855, de mama sultanului Abdűlmecit I-ul (1823-1861), pe nume Bezmi Alem. Arhitectul acestei mici bijuterii arhitectonice a fost Gabaret Balyan, unul dintre componenţii unei familii de arhitecţi ce au servit imperiul în ultima să parte de existenţă. A reuşit un edificiu magnific prin eleganţă şi proporţii pe ţărmul Bosforului.
Construcţia are plan pătrat şi incorporează elemente ale stilului baroc şi renascentist otoman. O mare cupolă acoperă un cilindru suportat de zidurile exterioare ale edificiului. La fiecare colţ al acoperişului este plasat câte un mic turn baroc. Mihrab-ul şi mimber-ul sunt executate din porfir roşu. Ferestrele de pe pereţii laterali sunt dispuse după conturul unei mari potcoave rotunjite în partea superioară. Această dispunere ornamentală a ferestrelor este unică în Istanbul. Cele două minarete, cu caneluri şi decorate cu câte un singur balcon (şerefet), sunt cele mai subţiri din Istanbul, semănând de departe cu nişte ace. Ambele minarete sunt plasate pe latura de apus a edificiului, înspre interiorul continentului şi spre bulevardul modern. Anexele moscheei servesc drept sediu al müftü-lui (autoritate religioasă) a cartierului Beyoğlu. Moscheea nu este cuprinsă în incinta palatului, dar a servit sultanului şi demnitarilor pentru rugăciuni.
La câţiva zeci de metri, în linie cu moscheea şi aproape de apele Bosforului, îşi etalează bogăţia barocă un turn cu orologiu, Turnul Dolmabahçe (Turnul Hamidiye). Are secţiune pătrată şi patru nivele. Laturile etajelor sunt descrescătoare spre vârf.. Turnul a fost comandat de sultanul Abdülhamid al II-lea (1842-1918) şi executat de Sarkis Balyan între anii 1890-1895. Ceasul fabricat în Franţa este aşezat la etajul al treilea şi are cadrane spre toate cele patru faţade ale turnului. Pe două faţade are reprezentată semnătura caligrafică a sultanului ctitor (tughra). Moscheea şi turnul completează minunat delicateţea peisajului brodat cu albul edificiilor pe fond de verde şi albastru închis.
De la turn înainte aleea parcului conduce direct la una dintre porţile magnifice ale Palatului Dolmabahçe.

Moscheea Baiazid
Sultanul Baiazid al II-lea a ridicat o moschee astfel încât numele său să dăinuiască peste veacuri; lăcaşul de cult pe care acesta l-a clădit îşi are începutul în anul 1501. Cinci ani, o perioadă foarte scurtă în comparaţie cu grandoarea clădirii, au fost necesari pentru a construi acest monument al credinţei. Având o arie totală de 1600 de metrii este destul de încăpătoare încât toţi curioşii să o poată vizita fără a se simţi sufocaţi. Acoperişul format din 24 de domuri amintesc de camerele sufletelor din Paradis, granitul şi marmură cu care este decorat interiorul fiind perfect asociate.
Moscheea a suferit pagube însemnate după cutremurul din 1509, fiind reconstruită mulţi ani mai târziu, mai exact în 1573. Minaretele din câte se pare au ars separat una dintre ele în 1683 şi cealaltă în 1764.
Piatra de construcţie pentru moschee şi anexe s-a prelevat, în mare parte, din celebra biserica Sfânta Maria a Primăverii distrusă de turci.
Imediat după terminarea edificiului, în anul 1509, un cutremur a distrus parţial cupola fiind necesară o reparare imediată. După alte şase decenii şi jumătate, în anii 1573-1574, edificiul a suportat o nouă reparaţie, realizată de Mimar Sinan. O inscripţie de deasupra porţii consemnează o reparaţie mai târzie, din 1767. Cele două minarete au fost distruse separat de incendii, în 1683 şi 1764.
Moscheea este orientată cu axa pe direcţia nord-vest – sud-est. Are o curte a cărei suprafaţă este aproximativ egală cu cea edificiului central. Curtea, aflată în partea de nord-vest, este înconjurată de ziduri foarte înalte, chiar impresionante şi are porţi monumentale de acces pe fiecare latură exterioară.
Pe trei laturi ale curţii interioare se desfăşoară un portic care se sprijină pe 20 de coloane de porfir, de verde antic şi de granit, toate recuperate de la biserici şi monumente antice. Coloanele susţin 24 de cupole şi sunt unite de un trotuar policrom din marmură.. Cupola are înălţimea de 44 de metri şi un diametru la bază de 17 metri. Întregul edificiu este realizat numai din piatră fasonată, care poate spune mult despre coloristica monumentelor bizantine dezafectate. Fântâna abluţiunilor, sau a purificării, din centrul curţii, este mai tânără decât edificiul principal, născându-se în sec. al 17-lea.
În interior, o mare cupolă se sprijină pe două semi cupole, una plasată deasupra absidei şi alta deasupra arcului porţii de intrare în sala centrală. Alte structuri laterale sunt acoperite de câte patru mici cupole. Spaţiul central, cuprins între pilaştri, are forma de pătrat cu latura de 40 de metri Spaţiul este luminat de 20 de ferestre plasate la baza cupolei, cala Sfânta Sofia, câte şapte ferestre la fiecare semi cupolă şi de două rânduri de ferestre din zidurile laterale. Prin folosirea pilaştrilor de formă clasică, rectangulari, moscheea reprezintă un stil arhitectural de tranziţie, stil foarte interesant. Trebuie însă ca vizitatorul să fie şi un bun, dacă nu fin, cunoscător al arhitecturii otomane. Interiorul moscheei se aseamănă cu cel al Bisericii Sfânta Sofia, cu spaţiile la scară mai mică.
Pe laturile de nord şi sud se întinde câte un culoar larg, dincolo de structura principală a moscheei. La început a fost conceput din patru camere cu cupole, pentru a servi ca centru provizoriu al dervişilor. Sălile au fost integrate sălii de rugăciuni în sec.al 16-lea şi astăzi compun un şir de trei săli, separate de arcade. La capătul lor se ridică câte un minaret, plasare diferită mult de cea aplicată la moscheile ulterioare.
În cimitirul de la sud-estul grădinii se poate vedea mausoleul (tűrbe) lui Baiazid al II-lea şi încă altele două, al fiicei sale, Selçuk Hatun şi al Marelui Vizir Koca Mustafa Reşid Paşa. Sub grădină se găsesc magazine cu arcade, a căror chirie era destinată susţinerii financiare a moscheei. Acest pasaj a fost conceput de Mimar Sinan, în 1580 şi restaurat în 1960.
Edificiile anexe ale bătrânului locaş musulman au fost transformate într-o mare bibliotecă municipală, în 1882, de către sultanul Abdülhamid al II-lea. Adăposteşte mai mult de 120.000 de cărţi şi 7.000 de manuscrise.

Moscheea Sultan Valide
Moscheea este situată pe o platformă artificială înaltă, împreună cu tradiţionala curte interioară (avlu). Domină latura de răsărit a vastei Piaţa Eminőnű de la capătul Podului Galata. S-a ridicat pe locul unuia dintre cele mai animate şi prospere cartiere ale Constantinopolului bizantin şi otoman, în proximitatea celui mai important port antic şi medieval al fostei capitale. Portul este şi astăzi extrem de animat de cursele navale locale, pescărești şi turistice. În raport cu apele marine, moscheea se află la unirea golfului Cornul de Aur cu strâmtoarea Bosfor.
Piatra ei de temelie s-a aşezat în 1597 la iniţiativa soţiei sultanului Mehmed al III-lea, pe nume Safiye. Odată cu moartea sultanului, lucrările s-au întrerupt şapte decenii, fiind reluate abia în 1660 de către o mamă de sultan (în turcă Sultan Valide), pe nume Turhan Hatice. Era mama sultanului Mehmed al IV-lea. Iniţiativa de a construi a sultanei Safiye a fost împiedicată de disensiuni politice legate de amplasament şi de costuri. Cartierul Eminönü era locuit de mulţi evrei, iar mama sultanului vroia să întindă influenta Islamului în oraş. Ea a mizat pe nemulţumirea negustorilor musulmani fată de concurenţă crescândă a evreilor. Această situaţie a servit sultanei un pretext comod pentru confiscarea bunurile evreilor, cu toate că nemulţumirea se manifesta puternic, chiar în rândul ienicerilor. În 1597, primul arhitect ales a fost Davut Ağa, un ucenic al marelui Mimar Sinan. Dar acesta a murit şi a fost înlocuit cu Ahmed Cavus Dalgiç, în 1599. Datorită morţii soţului sultana Safiye a abandonat proiectul. Edificiul abandonat a început să se degradeze, iar în 1660 a suferit şi un incendiu. În anul următor arhitectul imperial Mustafa Ağa i-a sugerat mamei sultanului (Sultan Valide) Mehmed al IV-lea să termine lucrarea, pentru a-şi demonstra pietatea. Moscheea a fost terminată în anul 1663 şi inaugurată în 1665.

Moscheea Yavuz Selim
Moscheea Yavuz Selim, se află între Patriarhia ortodoxă şi marea Moschee Fatih, sau Moscheea Cuceritorului.
Pe cea de a cincea colină a vechiului Constantinopol, din cele şapte peste care se întindea, precum Roma, sultanul Soliman I-ul Magnificul a ridicat un complex religios, cu o moschee în onoarea tatălui său Yavuz Selim, sultan între 1520-1522. Moscheea a acoperit ruinele palatului bizantin Bonos. Complexul a suferit multe distrugeri din cauza unor cutremure de pământ şi al unor incendii. Astăzi nu mai există decât moscheea, nişte mausolee şi fântâni. Baia turcească (hamam), şcoala, biblioteca şi cantina săracilor au dispărut. Locul este foarte frecventat pe timpul Ramadanului şi de pelerini. Având calitatea de construcţie imperială, moscheea este precedată de o curte cu portic, pe patru laturi, peste care sunt aşezate 22 de cupole sprijinite de 18 coloane. Este opera arhitectului Mimar Sinan, care a finalizat-o după trei ani de la moartea sultanului Soliman I-ul. Mausoleele prinţilor (Sehzadelor Tűrbesi) adăpostesc rămăşiţele copiilor lui Soliman I-ul Magnificul, patru la număr. Alături se află şi mausoleul sultanului Abdulmecit I-ul construit de arhitectul armean Balyan în sec. al 19-lea. Din curtea moscheii se deschide o perspectivă largă asupra Cornului de Aur şi asupra Fanar-ului.
De numele arhitecţilor din familia Baylan se leagă o serie de monumente de seamă ale capitalei Imperiului Otoman în secolul său de sfârşit, precum Palatul Dolmabahçe, Palatul Beylerbey, Moscheea Nusretiye, Biserica gregoriană a celor Trei Altare, Mausoleul Sultanului Mahmud al II-lea (Gavur Sultan) şi Şcoala Militară din Kuleli, toate exemple ale barocului turcesc influenţat de apusul Europei.

Moscheea Rüstem Pasa
Moscheea Rüstem Pasa, este cuprinsă între monumentele otomane centrale, fiind situată în partea de apus a cartierului Eminönü, mini-cartierul Tahtakale. Este înghesuită între locuiri turce vechi şi sărace, cu destinaţii comerciale sau meşteşugăreşti. Lucrările i-au fost încredinţate, între 1560-1564, renumitului arhitect turc de origine armeană, Sinan (Mimar), de către Marele Vizir Rüstem Paşa. Acela era soţul fiicei preferate a sultanului Soliman I-ul Magnificul (1520-1566) şi a soţiei sale Roxelana.
Prinţesa se numea Mihrimah şi pentru ea sultanul a construit o moschee specială în extrema vestică a Constantinopolului, în apropiere de Poarta Adrianopol.
Conform unor cercetători, care au ţinut cont de data decesului Marelui Vizir, se pare că moscheea a fost comandată de prinţesa văduvă în memoria celui dispărut. Moscheea a fost ridicată pe locul unei biserici bizantine, transformată în moschee de Haci Halil Aga. Moscheea este al treilea edificiu ridicat de arhitectul Sinan la cererea Marelui Vizir, în urma medresei Rüstem Paşa (1550) şi a Moscheei Rüstem Paşa din Tekirdag (1553).
Moscheea (Rüstem Paşa Camîi) a suferit distrugeri pe timpul unui incendiu din anul 1660 şi a unui cutremur din anul 1766, dar de fiecare dată a fost reparată cu grijă. Probabil că a fost afectată şi de alte seisme, dar avariile nu au fost consemnate, având mai mică importanţă.Cu toate că are talie mică, prin proporţiile sale moscheea lui Rüstem Paşa este un exemplu perfect de artă otomană, o capodoperă. Este apreciată îndeosebi pentru ornamentaţia ei interioară, cu faianţă de Iznik (Niceea) de cea mai bună calitate, cu ornamentaţie florală (lalele, crini, liliac, garoafe, margarete). Faianţa ornamentează întregul interior, mihrabul, mimberul, precum şi pereţii peristilului. La această faianţă s-a folosit o nuanţă de roşu-tomat. Nici o altă moschee din Istanbul nu etalează o asemenea bogăţie decorativă cu faianţă. Partea de sus a cupolelor este decorată cu frescă în culori asortate cu faianţa. Este plasată pe o terasă înaltă, deasupra unui şir de arcade din zidărie veche cu magazine. Magazinele au fost amenajate pentru că din chiriile încasate să fie susţinută moscheea. Patru scări în spirală asigură accesul spre platoul ridicat al mocheei. Pe străzile înguste din jur, moscheea se învecinează cu caravanseraiuri înnegrite de vremuri, dintre care unele datează de pe timpul bizantinilor. O restaurare recentă a pus edificiul din nou în valoare, dar cutremurul din 1999 i-a produs stricăciuni la cupolele cele mici.
Are un plan octogonal înscris într-un pătrat, cu o cupolă centrală sprijinită pe patru semi cupole mai mici şi alte cinci cupole mai mici. Cele patru semi cupole nu sunt orientate pe axele edificiului, ci pe diagonale. Cupola centrală are o înălţime de 22,8 metri şi un diametru de 15,2 metri şi este purtată pe un tambur cilindric, străpuns de 24 de ferestre. Alte deschideri patrulatere se găsesc la primul şi cel de al doilea etaj, precum şi în timpanele arcurilor principale. Pilaştrii care susţin cupola, opt la număr, au secţiune octogonală şi sunt numiţi generic „picioare de elefant”. Patru dintre ei sunt autonomi, iar ceilalţi patru sunt alipiţi de pereţii de la est şi vest, pentru întărirea structurii. În interior, pe laturile de nord şi sud, sunt amenajate galerii sprijinite pe pilaştri şi pe coloane subţiri de marmură între ei. La faţadă are un pridvor prelung sprijinit pe coloane delicate unite prin arcade, în cinci deschideri. Pridvorul este acoperit de cinci cupole mici, obişnuite arhitecturii otomane. În faţa acelui pridvor se mai găseşte un altul cu acoperiş în pantă. Un minaret este plasat în colţul de vest al sălii de rugăciune. Cu toate că edificiul este înghesuit din exterior, dispune de o curte interioară spaţioasă cu portic pe un singur rând de coloane şi acoperit de cupole mici.



Din aceeasi categorie